Experienţa marocană – partea a II-a

Aşa cum vă povesteam în prima parte a acestui articol, am pornit împreună cu şoferul nostru Sirda din Casablanca via Marrakech. Am hălăduit preţ de o zi prin munţii Atlas cu scopul de a vedea maimuţele de la cascada Ouzud, însă nu fără peripeţii.

În drum spre cascadă am oprit pentru a mânca într-un sat berber. Aici am savurat cred că cea mai bună tajină din toate cele pe care le-am mâncat în Maroc. Gătită lent pe cărbuni încinşi, cu carne de vită ce se topea în gură şi legume delicioase, a mers atât de bine cu ceaiul marocan cu mentă şi atmosfera primitoare a popasului nostru. Era disponibilă în trei variante de mărime: de 250g, 500g (este perfectă pentru 2 persoane) şi 1 kg (ştiu, ştiu, nici eu nu mă aşteptam). Şi este pe toate gusturile, cu vită şi prune, cu legume, cu pui etc.

Din ce ne-a povestit şoferul, cei de la staţiile de benzină Afriquia au dezvoltat un întreg business în jurul acestora, cu grădini, piscine, restaurante şi cazare. Chiar şi localnicii satelor izolate din munţi mănâncă acolo, o dovadă în plus că nu trebuie ocolite. M-am bucurat enorm că am făcut alegerea de a mânca acolo şi nu la cascadă, deoarece am mai rătăcit ceva timp pe drumurile perfecte de munte unde fiecare peticuţ de teren era lucrat, coborând în terase acoperite cu grâu şi maci spre râuri, cu palmieri şi copaci de argan, cactuşi înfloriţi, cu măslini şi măgăruşi legaţi la marginea drumului. Ah, da, măgăruşii sunt mijlocul de transport al populaţiei din munţi. Aceşti locuitori vin călare de la munte pe măgar până în zonele mai joase, îi leagă de marginea drumului, pleacă de acolo cu un şofer de ocazie la cumpărături şi se întorc încărcaţi tot cu măgăruşul acasă. Săracii măgăruşi!

La Ouzud ne-am dezmorţit picioarele coborând sau urcând scările care duceau spre cascadă. Am trecut rapid pe lângă tarabele şi restaurantele berbere din drum şi am făcut poze cu cascada din toate unghiurile: din faţă, de deasupra curgerii de apă, de lângă, de jos. Însă cel mai tare îmi doream să văd maimuţele în habitatul lor şi nu am avut mult de aşteptat. A trebuit doar să trec apa străjuită de un căţel adormit (inamic natural al maimuţelor) şi pe partea cealaltă m-au întâmpinat o familie de 3 maimuţe: tatăl protector (cel din imagine), mama  şi un pui jucăuş care se hrănea cu tot ceea ce îi ofereau oamenii.

După ce am zburdat şi noi cu şi ca maimuţele prin peisajul muntos roşiatic, am pornit spre destinaţia noastră, Marrakech. Am ajuns aici după apus, fericiţi că ne putem destinde după o zi plină. Am nimerit în mijlocul agitaţiei din celebra piaţă Jamaa el Fna întâmpinaţi de doi cărăuşi trimişi de cei de la hotel pentru a ne ghida şi transporta bagajele (bineînţeles contra cost cum am aflat de la şoferul nostru care ne-a şi sfătuit ce sumă ar fi bine să le dăm – omul ăsta chiar ne-a ajutat foarte mult cu sfaturi şi informaţii de câte ori a fost nevoie).

Ideea este că seara nu se poate intra cu maşina în piaţă, ci doar dimineaţa până în prânz, apoi aceasta este invadată de vânzători de suveniruri, haine, vase ceramice şi pielărie, femei care se oferă să îţi facă un tatuaj cu henna, îmblânzitori de cobre, artizani, circari, de tarabele cu mâncare şi sucuri, vânzători tradiţionali de apă pe care dacă doreşti să-i fotografiezi trebuie să scoţi şi ceva dirhami din buzunar, africani de toate soiurile, care mai de care mai gălăgiosi, amestecând aici şi fum de grătare, muzică la instrumente tradiţionale, vuvuzele, tobe şi strigătul comercianţilor mai bine hrăniţi. Găseşti de fapt orice, ca într-un talcioc uriaş, cam ca în Obor, unde sunt puse laolaltă covoarele şi micii, fără să ştii exact de unde să începi şi unde să termini. Pe margine se înşirau riadurile, hotelurile şi resturantele care te îmbiau să le păşeşti pragul cu oferta de a avea şi cea mai bună privelişte asupra pieţei pentru turişti. Bineînţeles, priveliştea se răsfrângea în preţul consumaţiei şi nu garanta neapărat cele mai bune preparate. Cum noi am stat câteva zile aici şi am putut lua pulsul locului pe îndelete, nu ne-am grăbit în alegerile noastre şi am găsit restaurante drăguţe cu mâncare bună şi puţin mai departe de agitaţia pieţei. Chiar şi aşa, forfota mare din weekendul pe care l-am prins aici, de vineri seara până luni dimineaţa a fost copleşitoare. Zgomotul pieţei râzbătea în camera din riadul în care am stat până târziu în noapte, uneori până pe la 2. Partea bună este că veniţi târziu seară de seară din explorările noastre, nici nu mai auzeam zgomotele şi ne lăsam pradă unui somn dulce, în aerul cald de vară, african, în patul frumos pictat manual, cu vântul umflând discret perdeluţa de dincolo de obloanele camerei răcoroase. Personalul foarte drăguţ al riadului şi micul dejun servit pe terasă printre vikingii olandezi şi volubilii spanioli au făcut şederea aici una plăcută. Nu am apucat să ne plictisim, ci poate doar să ne topim în amizele leneşe sub soarele din ce în ce mai dogoritor.

Ne-am rezervat o zi întreagă vizitării celor mai importante obiective turistice din oraş. Am ajuns astfel la mormintele saadiene, medersa Ben Youssef, la palatul Badia unde ne-am rătăcit prin labirintul medieval al construcţiei până sus pe terasă de unde am făcut câteva poze superbe alături de berze şi apoi la cel care mi-a furat inima şi privirea, minunatul palat Bahia cu ale sale grădini luxuriante şi curţi interioare decorate cu mozaicuri spectaculoase, fără a semăna una cu alta. Dacă mai pun la socoteală şi preţul modic plătit pe intrare, echivalentul a 1 euro, îmi înţelegeţi uimirea.

În ziua a doua am pornit spre deşert, mai exact spre ksarul Aït Benhaddou alături de acelaşi şofer. Aceasta a fost o zi pe care nu o voi uita prea uşor, deoarece am păşit pe meleaguri noi, care în ciuda aridităţii specifice nu au oferit decât suprize la tot pasul. Am pătruns din ce în ce mai adânc în munţi pe drumurile şerpuite şi am ajuns în cele din urmă la prima noastră destinaţie, exoticul sat fortificat de la marginea deşertului Sahara, Ait benhaddou, actualmente un viu platou de filmare, martor a nu mai puţin de 50 de producţii cinematografice celebre printre care Iisus din Nazaret, Gladiatorul, Babel sau câteva episoade din mai recentul Game of Thrones. Casele din lut şi paie sunt întreţinute de localnicii berberi şi poţi să şerpuieşti cât este ziua de lungă în sus şi în jos pe scările micii fortificaţii, să pătrunzi în casele răcoroase şi întunecate unde îţi va lua ceva timp să îşi obişnuieşti privirea după lumina orbitoare de afară, să admiri picturile localnicilor, priveliştea din vârf, ţesăturile minunat colorate, palmierii care-şi iţesc coamele zburlite dintre clădiri spărgând astfel marea de cărămiziu, localnicii care lucrează peticele de pământ cu grâu sau construiesc noi şi noi căsuţe, copiii care îţi oferă o mână de ajutor ca să treci pârul ce şerpuieşte leneş la ieşirea din ksar. Nu îţi rămâne de făcut decât să îţi faci un turban din pânză pentru a te proteja de soare şi să cuprinzi cu privirea şi restul simţurilor, în tihnă, locul acesta special.

Mâncarea de aici nu m-a impresionat însă prea tare, dar nici nu mă aşteptam la ceva spectaculos având în vedere că am înaintat mult spre întinderile de nisip. Am pornit apoi spre studiorile de film din Ouarzazate. Am vizitat oraşul fortificat căutând un colţ de umbră fiind cât pe ce să pătrundem neavizat în casele localnicilor (nici nu mai ştii care este strada şi care este casa în labirintul construcţiei verticale). La sfatul şoferului nostru nu am vizitat studiourile de film unde am fi văzut contra cost ceea ce se se vedea şi din stradă, de la depărtare, ci am optat pentru Muzeul Cinematografiei. Aici ne-am distrat pe cinste în decorul filmelor: am fost la închisoare şi ne-am pozat în lanţuri, am ridicat pietre uriaşe de carton asemenea unui Hercule, ne-am simţit ca un rege pe tron sau ca un senator antic pe jilţul de lemn. A fost foarte amuzant şi frumos acest muzeu interactiv şi am plecat cu voie bună şi zâmbetul pe buze înapoi spre Marrakech.

Ultima zi şi ultima seară în Marrakech le-am petrecut vizitând grădinile Majorelle şi făcând cumpărături sau intrând în mijlocul pieţei Jemaa el Fna.

La Majorelle am redescoperit o combinaţie fericită oriental-occidental, o viziune de designer de un albastru infinit, o dragoste pentru Marrakech în stil Yves Saint Laurent. Deşi nu este atât de mare pe cât mi-o închipuiam, această grădină este o oază binevenită în zilele toride din oraşul african. Răcoare, plante luxuriante, decor elegant, bazine cu peşti şi bănci unde te poţi odihni în voie. În plus, poţi savura o cafea la restaurantul din interior pentru o clipă de respiro după miile de paşi pe care le faci până acolo.

Am luat calea înapoi prin suk şi am început negocierile pentru micile amintiri aduse acasă. Bineînţeles că nu am putut pleca de acolo fără un vas de ceramică cât de mic sau condimentul pentru tajină, minunatul Ras el hanout. După odihna la umbra camerelor riadului, seara ne-am aventurat în sfârşit în piaţă şi am hotărât să încercăm unul dintre restaurantele tradiţionale din centrul acesteia. Spre uimirea mea, nu am fost deloc reticentă la cele văzute acolo şi am mâncat tot cu poftă şi cu un zâmbet larg. Deşi, fie vorba între noi, mîncare nu este la fel de gustoasă ca la restaurantele dinpremjur. Iar patronii acestor mici restaurante numerotate din centru pot fi destul de agasanţi cu insistenţele de a le păşi pragul. Te întâmpină cu meniul, apoi, odată ce ai luat decizia de a rămâne la ei, te conduc în aplauze la mesele întine cam ca la noi pe vremuri la nunţile de ţară: mese lungi cu băncuţe, acoperite cu hârtie. Te trezeşti astfel alături de necunoscuţi, ajunşi acolo la fel ca şi tine şi poţi vedea detaliile din spatele bucătăriei improvizate a restaurantului de alături. Asta dacă nu păţeşti ca noi şi la un moment dat se opreşte lumina (cred că se întâmplă destul de des). Simpaticii chelneri au început să cânte Joyeux Anniversaire, un mod personal de a face haz de necaz în situaţia dată. Pana de curent s-a remediat rapid şi lucruile au revenit la normal. Am servit o supă marocană de seară, o tajină cu pâinica tradiţională cu mălai şi am pornit apoi să inspectăm piaţa în forfota de seară.

După ce am avut grijă să cheltuim ultimul dirham pentru a nu ne întoarce cu ei acasă, am pornit dis de dimineaţă spre aeroportul Menara din Marrakech unde ne-am clătit privirea cu arhitectura superbă şi futuristă a clădirii. Ne-am încheiat astfel periplul marocan plin de amintiri frumoase şi poze grăitoare ale unei excursii exotice. Marocul mi-a plăcut şi m-aş mai întoarce acolo ca să explorez şi ceea ce nu am apucat să văd acum.

Vă aştept însă cu un nou articol dedicat escalei la Barcelona şi cu detalii despre ce poţi face în 2 ore şi jumătate în acest frumos oraş.

Pe curând!

 

 

Please follow and like us:

Related posts

Leave a Comment