Vichyssoise

Am să încep cu un citat:

My first indication that food was something other than a substance one stuffed in one’s face when
hungry — like filling up at a gas station — came after fourth-grade elementary school. It was on a
family vacation to Europe, on the Queen Mary, in the cabin-class dining room. There’s a picture
somewhere: my mother in her Jackie O sunglasses, my younger brother and I in our painfully cute
cruise wear, boarding the big Cunard ocean liner, all of us excited about our first transatlantic
voyage, our first trip to my father’s ancestral homeland, France.
It was the soup.
It was cold.
This was something of a discovery for a curious fourth-grader whose entire experience of soup to
this point had consisted of Campbell’s cream of tomato and chicken noodle. I’d eaten in restaurants
before, sure, but this was the first food I really noticed. It was the first food I enjoyed and, more
important, remembered enjoying. I asked our patient British waiter what this delightfully cool, tasty
liquid was.
‘Vichyssoise,’ came the reply, a word that to this day — even though it’s now a tired old warhorse
of a menu selection and one I’ve prepared thousands of times — still has a magical ring to it. I
remember everything about the experience: the way our waiter ladled it from a silver tureen into my
bowl, the crunch of tiny chopped chives he spooned on as garnish, the rich, creamy taste of leek
and potato, the pleasurable shock, the surprise that it was cold.
I don’t remember much else about the passage across the Atlantic. […] But that cold soup stayed with me. It resonated, waking me up, making me aware of my tongue, and in some way, preparing me for future events.

SAMSUNG CSC

Ei bine, inspirată de cartea pe care o citesc acum, Kitchen Confidential, scrisă în stilul inconfundabil al chef Anthony Bourdain, nu mi-am putut scoate din minte ideea de a testa cu propriiile papile gustative despre ce e vorba în farfurie. Aşa că după ce am pregătit într-o seară stock-ul de legume (mai pe înţeles, supă concentrată de legume folosită ca bază pentru mâncare, din legume, nu din cuburi, prafuri sau alte minuni alchimice), am trecut cu mult entuziasm în seara următoare la pregătirea supei cremă de praz şi cartofi. Se poate folosi si stock de pui, dar am preferat ceva mai vegetal.

Supa asta rece îşi trage numele, se presupune, de la oraşul Vichy din Franţa. Alte voci spun că de fapt şi de drept ar fi fost creată în America. Adevărul care e undeva la mijloc nu ne afectează prea tare dacă vine vorba de modalitatea de preparare.

Am folosit:

3 bucăţi de praz, partea albă

1 ceapă

2 cartofi mari (sau 4 mici)

1 litru de stock de legume

1 legătură de condimente (1 crenguţă de cimbru, 1 frunză de dafin legate în tifon)

200 ml smântână lichidă pentru gătit

sare şi piper alb

1 lingură de unt

Cum am procedat?

Am pus la călit în unt topit ceapa tăiată în patru şi prazul curăţat şi tăiat rondele de aceeaşi dimensiune.

Sfat: la fierberea legumelor, încercaţi să le tăiaţi pe toate la aceeaşi dimensiune, pentru a fierbe în acelaşi timp. Cu cât vor fi tăiate mai diferit, unele mai mari, alte mai mici, cu atât va trebui să aşteptaţi mai mult, iar bucăţile mici vor fierbe mai repede şi vor fi mai moi decât restul.

Se lasă la foc mic pentru aproximativ 10 minute. Apoi se adaugă cartofii, condimentele şi supa şi se lasă la fiert încă 20 minute sau până au fiert toate legumele. Se ia de pe foc, se scoate săculeţul cu condimente şi se pasează supa cu un mixer vertical sau în vasul blender-ului până ce capătă consistenţa unei creme fine, de un frumos verde pal. Se potriveşte de sare şi piper şi se adaugă smântâna.

Se poate servi atât caldă, cât în special rece, cu câteva bucăţele de chives deasupra (dacă aveţi) sau ce vă mai place.

Poftă bună!

Voi ce surse de inspiraţie aveţi?

 

 

Please follow and like us:

Related posts

Leave a Comment