Despre pancakes, gospodine şi o poveste

Care este legătura dintre pancakes şi povestea care urmează? Bucuria de a găti şi a mânca. După cum aţi observat în ultima perioadă am postat articole ceva mai rar decât de obicei. Motivul? O perioadă destul de plină şi oarecum stresantă prin care trec, la finalul căreia sper şi îmi doresc din suflet să îmi văd împlinită o dorinţă mai veche. Detaliile la timpul lor. Am experimentat diverse feluri de mâncare între timp fără a avea însă şi timpul de a fotografia ceea ce fac, nici măcar pentru contul de Instagram. E una din acele perioade nebune, nebune prin care trecem cu toţii la un moment dat, în care nici răgazul pentru o odihnă bună parcă nu mai este acelaşi.

În schimb, aud tot mai des în jurul meu vorbindu-se despre gospodine. Adicătelea, persoanele care se pricep cât de cât la gătit şi care îşi petrec timpul mai mult de un sandviş la microunde în bucătărie sau care, culmea neobrăzării, vin cu mâncare la pachet la serviciu. Unde mai pui tupeul fantastic de a discuta cu cineva despre vreun fel de mâncare sau condiment.

Nu mă înţelegeţi greşit, dar în viziunea mea gospodina este o persoană, de cele mai multe ori casnică, care găteşte pentru că nu are de ales (nu pentru că ar fi descoperit vreo legătură metafizică între gust, culoare şi aromă), fiind nevoită să hrănească gurile flămânde care o caută cu disperare, dar care pe lângă asta mai trebuie să întreţină şi curăţenia locuinţei şi ce se mai întâmplă prin împrejurimi. Numai că tot de cele mai multe ori se întâmplă ca acest personaj să aibă şi o înclinaţie la fel de lumească pentru showurile de după-amiază cu scandaluri suculente între iubitul iubitei şi amanta iubitului, telenovele şi petreceri câmpeneşti asezonate cu muzică tare.

Scuzată-mi fie intervenţia, dar între decrierea anterioară şi un blogger culinar cred că este o distanţă mare. Plăcerea de a găti, da, vine din nevoia zilnică de a pune ceva pe masă, însă pentru cei care au acest microb în sânge este ceva mai mult de atât: e poezie, e nevoia de a călători prin intermediul condimentelor şi aromelor, de a savura cu amicii sau cei dragi un fel nou de mâncare alături de un vin bun şi o muzică de atmosferă, un prilej de a-i bucura pe alţii şi pe tine deopotrivă, o artă nu a îndestulării, ci o chestiune de gust.

Lăsând în urmă aceste controversat război în bucătărie, doresc să vă povestesc cum în lumea asta mare, înţesată de conflicte, există un loc în care mâncarea a făcut pace între culturi. În Israel, între Ierusalim şi Tel Aviv există un sat numit Ein Rafa. Acest sat este în partea arabă, locuită de musulmani. Doar că aici este deschis un restaurant familial patronat de cuplul mixt (şi anume, soţia evreică şi soţul palestian) Michal şi Yakub. Cei doi soţi au fost acceptaţi de comunitate şi ajutaţi de familie pentru a deschide acest restaurant, Majda, unde au fuzionat felurile de mîncare kosher cu cele arăbeşti. Aşa că au obţinut gusturi noi, interesante, pline de savoare într-un loc mic şi primitor. Dacă ei au reuşit să împace cele două culturi prin pasiunea lor pentru gătit, de ce nu s-ar putea ca acest exemplu să meargă mai departe? Povestea aceasta mi-a rămas întipărită în minte după ce am văzut documentarul BBC Jerusalem on a plate, prezentat de chef Ottolenghi.

Ei bine, şi eu am încercat să fuzionez două produse, unul american şi unul autohton în reţeta simplă de mai jos: pancakes cu sirop de trandafiri.

Pentru 10-13 clătite americane (3 au dispărut pe ascuns din farfurie), am folosit:

300 g de făină

400 ml de lapte

2 linguri de zahăr

2 ouă

1 linguriţă praf de copt

1 linguriţă bicarbonat

1 praf de sare

vanilie după gust (baton sau esenţă sau zahăr vanilinat)

Cum a procedat?

Am amestecat bine cele două ouă cu laptele, după care am adăugat ingredientele uscate amestecate separat şi am încorporat totul bine cu un tel pentru a nu rămâne cocoloaşe (pentru mai multă siguranţă, puteţi cerne făina). Se pune o tigaie la încins unsă cu puţin ulei şi se purcede la a pune cu polonicul câte puţin din compoziţie. Odată ce primele bule se formează la suprafaţa clătitei, se întoarce pe partea cealaltă. Acum se savurează momentul scurt, dar emblematic în care te minunezi cum se înalţă clătita de la baza tigăii pe măsură ce se coace. Et voila! Prima clătită este gata în mai puţin de 1 minut. Se continuă cu răbdare cu restul de compoziţie şi se păzeşte cu vigilenţă farfuria pentru a nu dispărea ca prin minune vreo clătită în avans (şanse sunt).

Eu le-am servit calde cu sirop de trandafiri, făcut de bunica mea în aceeaşi zi. Aşa am reuşit să fuzionez şi eu timid două produse ale unor bucătării diferite.

Poftă bună la clătite şi pe curând!

Please follow and like us:

Related posts

Leave a Comment